Dezabilitate octombrie 24, 2007

Două tinere,cu zîmbetul pe buze cu multă bunăvoinţă şi amabilitate dar în scaue rulante ne întîmpină la intrarea în cinematogaraful Gaudeamus. Intrînd vedem că nu doar fetele de afară folosesc un aşa de mijloc de circulaţie. În holul cinamatografului încă cîţiva tineri circulă voioşi. Ne întind cîteva foi pe care este tipărit programul manifestării care avea să înceapă în cîteva clipe. Citem sau cum mai spunem noi jurnaliştii ne predocumentăm. Aha. : „ asociaţia „Motivaţie” din Moldova prezintă ecoul Festival „Filmul fără bariere” despre şi cu participarea persoanelor cu dizabilităţi. Cu suportul Biroului de Cooperare Tehnică al Germaniei(GTZ), Moldova” acum e mai bine, ştim cine a organizat, ce filme vom viziona putem deci să intrăm în sală. Zis şi făcut.
Aici, cam vreo 28 de persoane. Mi se pare cam puţin pentru o aşa sală mare. Dar luăm loc şi aşteptăm să înceapă întreaga manifestaţie. Pînă una alta pe lîngă noi văd că se plimbă cîţiva tineri deasemenea în scaune rulante. Care şi mai de care fac diferite cercuri şi demonstrează abilităţile de manevrare a unui astfel de mijloc de circulaţie. De-ţi stă inima locului cînd vezi ce viteză şi cotituri fac, unii chiar se ridică în două roţi de-mi pare că acuş o să cadă.
Puţin cîte puţin începe a se aduna oameni în sală. Nu trece mult timp şi la microfon apare un domn care se prezintă : sunt preşedintele asociaţiei „Motivaţia” Nicolai Beşliu, am o deosebită plăcere să fiu împreună cu voi la acest festival organizat p-u 2 zile cînd vor fi derulate 25 de filme din 13 ţări.
Apoi vine un alt domn care spune că-i reprezentant al Ministerului Protecţiei Sociale şi a Copilului Vasile Croitoru. Multe lucruri dumnealui a spus chiar a propus să fie organizat un maraton televizat sau radio pentru colectarea mijloacelor financiare. Ceea ce m/a pus pe gînduri a fost fraza:
„fericirea nu constă în bani şi în maşini de lux, fericirea constă în sănătate şi satisfacţia morală de a face bine unui om ce are nevoie”. După aceste cuvinte gălăgia şi foşnetele din sală contenisc.
Pentru a ne pune şi mai mult pe gînduri vine la microfon o altă doamnă ce are aceeaşi problemă a aparatului locomotor. Olga Buranda –contabila asociaţiei „Motivaţie”. Dumneaei spune:
„ prin filmele derulate vrem să ajungă la oameni acel mesaj care să pătrundă în sufletele lor şi să contribuie în mare măsură la schibarea mentalităţii. Şi a atitudinii membrilor societăţii faţă de persoanele cu disabilităţi, şi problemele cu care se confruntă aceştia.
După această introducere începe şi derularea filmului care ţine 30 de minute. Acesta ne informează despre situaţia fiecărui membru al asociaţie. Şi îmi dau seama că cei cu diasabilităţi nu sunt mai prejos ca noi, unii din ei sunt ma puternici decît ce-i cu abilităţi.
După vizionarea următoarelor două filme toţi cei prezenţi de parcă amorţise, nimeni nu scoate nici un foşnet, nimeni nu face nici o mişcare, toţi stau îngînduraţi, de parcă am fi hipnotizaţi. Da, îmi revin eu din amorţeală. Şi trezindumă la relalitate înţeleg că sunt persoane cu probleme grave ce nu se pot mişca, dar au dorinţa de a trăi şi de a face ceva pe acest pămîn,de a deveni cineva, şi a continua să trăiească. Iar noi cei cu mîini, picoare, părinţi şi avere la întîmpinarea unei probleme vrem să ne sinucidem şi să lăsăm totul baltă fără a încerca să le depăşim acestea. Adică să luptăm cu problemele noastre cum o fac ei cei cu disabilităţi. Nu ştiu ce au înţeles colegele dar ieşind la o pauză de cafea nici una din noi nu a servit. Posibil eram încă cu impresiile celor vizionate.
Un lucru îmi va rămîne în mintep-u toată viaţa e vorba unei protagoniste din filmuleţ :„nu este o problemă că omul nu are mîini sau picioare mulţi trăiesc în societatea noastră fără minte, dar trăiesc”.

O zi din viaţa unui ziar pentru tineret. octombrie 24, 2007

Stau pe raftul unui chioşc ce comercializează preasa la bucată. Sunt ziarul: „Liber” şi stau aşezată pe zairul „Comnsomiliscaia Pravda” sau cum îi spunem noi colegele de breaslă „Comsomolca” şi mă înveleşte o altă colegă „Şans”. Ele spre deosebire de mine au priză la public sunt mai căutate. Oare de ce? Sunt şi eu tortoşică, curăţică, hărnicuţă, dar şi mai interesant sunt pentru tineri. Dar iată nu mă doreşte nimeni.
Cîteodată fac chiar cale întoarsă. Şi cînd mă gîndesc la părinţii meu care m-au creat. Cîtă muncă au depus să mă vadă ieşită de sub tipar şi eu… cu ce ruşine mă întorc acasă. Tinerii din ziua de azi nu au nevoie de informaţia pe care le-o ofer, nu doresc să cunoască ceea ce se întîmplă în jurul lor. După ei mai bine îşi i-au cîte o vecină de a mea care-i distrează cu imagini fascinante, cu bîrfe despre vedete, cu divertisment.
Nu spun că-i rău dar mai trebuie după atîta distracţie şi divertisment şi puţină informaţie factuală care să-i creeze ca oameni. În viaţă îi aşteaptă nu doar distracţie.
Uneori cînd zăresc că se apropie de chioşc tineri îi salut cu păginuţa îi îndemn şi le spun că uite , uite sunt aici, iamă! Dar se pare că strigătul cel scot ţigările de la vitrină este mai tare ca îndemnul meu. Ele care le aduc numai daune, care costă de cîteva ori mai mult ca mine sunt procurate şi nu se întorc nicicînd la maică-sa acasă. Ele care au un efect negativ, au succes iar eu nu. Oare cum este posibililă o astfel de nedreptate.. cum.?
Vorbind cu colegele care pleacă mai des în călătorii adică vecina de jos „Comsomolca” şi cea de sus „Antena” am aflat că nici ele nu prea au succes la tineri. Numai bătrînei şi bătrînele sunt amatoarii lor. Săracele se jeluiau că au uitat de cînd nu au mai simţit o mînă tînără să la răsfoiască cu nesaţ.
Tot de la ele am aflat că cele mai căutate sunt vecinele care stau la etajele de sus, adică stranierele. Ele şi-au procurat locurile cele mai bune şi mai văzute de cumpărători. Aici captează interesul tinerilor prin rochiţele sale de diferite culori care mai lungi care mai scurte. Unele sunt şi ziare de treabă: sunt bune gospodine dau sfaturi în ale gătitului, dar altele doar la figură se gîndesc şi doar asta îi îndeamnă pe cititorii să facă. Mai bine zis pe cititoare că pe aici la chioşcul de pe strada Decebal parte masculină este cam puţină. Dar cei care totuşi vin au de la 50 ani în sus. De parcă ar fi ţara bătrînilor şi tineri nu ar exista deloc.
Cel mai informat om la noi este vînzătoarea Vera care atunci cînd oboseşte să împltească ciorapi ne mai răsfoeşte cîte pe una.
Iată vine şi un bătrînel, poate mă cumpără pe mine, poate mă vede în sfîrşit. Chiar de nu-s predestinată lui poate totuşi întinereşte şi el citindu-mă.
- Dă- mi te rog „Jurnalul” de astăzi.
- Trei lei moşulică.
- Am spus de azi şi nu de eri.
- Păi e de azi, e de joi.
- A aa, să mă scuzi eu mă gîndeam că deamu-i vineri.
Da moşulică, el deacum încurcă zilele dar eu voiam să mă vadă pe mine…
Intrînd în vorbă cu vecinul de bloc căruia-i spune „Timpul” am aflat că cei mai mulţi cumpărători vin după masă. Deci mă înarmez cu răbdare şi aştept: vine ora 13, şi eu încă sunt nemăritată, ora 15 la fel -vin doar bătrînele şi bătrînei care preferă mai mult presa în lima rusă. Este ora 16 şi îngheţ la picioruşe mai ţopăi puţin şi uite că zăresc de departe un flăcău vine cu o dispziţie de tocmai îmi creşte inima. Îmi i-au inima în dinţi încep să mă zbat printre vecine, şi ies mai în faţă să mă vadă.
- Paparazzi vă rog, ultimul număr.
- Ce-mi aud urechile..!? nu-mi vine să cred…
- O i-a pe neruşinata aia la braţ şi pleacă…
- Uite cum a ajuns vremea, toate bîrfitoarele şi neruşinatele îşi găsesc pereche iar eu cu caracter analitic, mereu informată, care formez viziuni rămîn nemăritată.

P.S. astăzi în Republica Moldova sunt două titluri de ziare pentru tineret: ziarul “Liber” şi “Viaţa studenţească” tirajusăptămînal al ultimei publicaţii ajunge la 3000 de exemplare din care sunt comercializate cîte 2,3 ziare în zi.

Cum se distrează de hram moldovenii. octombrie 24, 2007

Peste tot în lume nu ştiu dacă este un popor mai dornic de a sărbători hramul. La noi este totul altfel. După un mic studiu mi-am dat seama că sunt două categorii de oameni care întîlnesc hramul „cum se cuvine”. Primul grup sunt cei care pregătesc masa acasă în sînul fmiliei şi al doilea grup sunt cei care întîmpină această sărbătoare în Piaţă.
Pînă la urmă ambele grupuri ajung la acelaşi numitor comun. Ambele peste cîteva ore se chiflesc şi încep aşi arăta fiecare ce poate. Grupul care întîmpină hramul în Piaţă fac cercuri şi trag duşte de vin, sau de votkă cică pentru a se încălzi şi încep cum spune rusul „prava caciati”. Unde te întorci numai om beat: care înjură, care deabea se ţine pe picioare, unii cu un comportament ce lasă de dorit. Dar cînd mai vezi o femeie în toată firea care cu ceva tărie în cap dansează mai ceva ca o striptiasă la bară.mă uit şi îmi pun singură întrebarea: Cu aceşti oameni noi vrem să urcăm în trenul ce duce spre Europa? …
Dar staţi să vă spun şi punctul forte care este comun la ambele grupuri ce întîlnesc hramul. După cum este la noi un stereotip foarte „bun”: bărbatul capul şi sprijinul familiei, şi ceea ce spune el este lege. Atunci şi bărbaţii cei de acasă şi cei din Piaţă încep să „tragă cărţile” femeilor. Prin piaţă unde şi auzi:” haide fa că te ajiung amuş maiscaia roza”.Ori vezi cum începe a se întinde unul pe celălalt de parcă ar fi la trîntele astea „Sumo”.
În ceea ce priveşte pe cei de acasă nu e mare problemă să vă demonstrez cum este, mergi pe lîngă un bloc şi unde auzi de la etajul trei înjurături şi strigăte…
Privind dintr-o parte te pierzi şi nu ştii unde este totuşi locul femeiii în acest hram. Dar nu numai în acest hram ci chiar în hramul nostru de zi cu zi. Unde este locul femeii? Cînd o vezi uneori pare mai mult a fi bărbat. Ea ştie şă să cînte şi să joace
Cad pe gînduri şi meditez: dar unde este oare femeia care păstrează focul din vatră, unde este femeia asemănată cu vioara. Şi pînă la urmă cum rămîne cu „Sărut femeie mîna ta”.

Vînturi lungi de toamnă. octombrie 24, 2007

Mă îndrept spre parcul din Valea Trandafirior. Totul în jur e atfel, merg pe cărăruşă dar deacum fără soare, lumişuri fără flori, lungă linişte. Şi deoadată îmi amintesc un vers pe care o îngîn.
„Cerul şi-a schimbat veşmîntul
Ploaia parcă stă să-nceapă
Printre brazi coboară vîntul
Ca un foşnet lung de apă.”
Mă opresc să mă uita dacă nu e nimeni în jur şi merg în vale spre banca ce am trîndăvit o vară întreagă. Mă aşez şi admir frumuseţea acestui anotimp. Aceeaşi copaci dar deacum plîngînd care aştern evlavie peste totul din jur. Frunzele ce cad mă mîngîie. În această cădere se conţine şi moartea verii. A verii din care a rămas doar amintiri, mai bune sau mai rele dar totu sunt o parte din noi… Alături i-a loc o bunicuţă, o pirvesc şi observ că seamănă leit cu toamna: fire sure la tîmple, singurică, şi obosită de vara vieţii sale care a trecut.
Tăcerea ei spune mai mult decît vorbele spuse în glas. Dar iau iniţiativa şi o întreb dacă-i place acest anotimp. La care ea se uită mirată şi cu greu îmi spune:
- „în ultimul timp nu mă mai bucură plimbările prin oraş, parc chiar şi în jurul casei. Peste tot e murdărie, grămezi uriaşe de gunoi. Oare acest lucru e normal? Şi încă mai avem de gînd să intrăm în Europa.”
Îmi dau seama că bătrînica are dretate dar totuşi acest anotimp are şi el farmecul să şi îmi îndrept privirea spre buturuga care stă la marginea apei. Pe care adesea prindeam cu ochii peştişorii care înotau la suprafaţă. Peste cîtva timp din toată această tăcere şi gînduri care vin în şir se aude de parcă pe un fondal murmurînd izvoraşul. Cu cît îmi ciulesc urechea mai bine aud izvoraşul ce murmură cîntecul tot mai tare şi mai tare. Probabil că-i lipsesc hohotele copiilor care în zilele călduroase de vară veneau şi zburdau aici, posibil îi lipsesc şi păsările care îşi potoleau setea şi îi dăruiau întreaga zi cîntece. Dar au plecat acum nu mai sunt.
Şi deodată îmi amintesc cum petreceam acest anotimp la ţară şi văd cum turmă după turmă pleacă toamna de la stîni. Bunicul adună în grădină roada, iar eu ca un copil năstruşnic mă învîrt în jurul teascului în care joacă strugurii de poamă. Musculiţele de vin fac şi ele roiuri în jurul butoiaşului din beci şi testează calitatea vinului proaspăt făcut.
La sfîrşitul călătoriei din prezent spre trecut îmi dau seama că a început să bată un vînt lung de toamnă şi o linişte coboară peste mari singurătăţi. Iar bătrînica care era alături dispăruse. oare a fost într-adevăr sau eu am visat. Plec căci mă acoperă frunzele copacilor şi mă transform şi eu într-un peisaj al naturii.

Ziua dreptului de a şti. octombrie 24, 2007

Sfătuită de profesară să luăm parte pe data de 24 septembrie la cea de-a patra ediţie a zilelor dreptului de a şti ajung şi la uşa bibliotecii municipale de drept, unde avea să aibă loc această conferinţă. Apropiindu-mă văd că sunt şi cîteva colege, ele mă anunţă că manifestarea se amînată pentru o oră mai tîrziu. Peste o oră, la aceeaşi uşă, păşim pragul cam sfioase şi în faţă apare două domnişoare care ne invită să luăm loc la masa rotundă din camera de alături.
Fiind mai norocoasă decît colegele am găsit un locuşor chiar la masa din centru, unde se afla o mapă cu diferite informaţii şi cîteva cărţi. Colegele însă s-au aşezat pe scaunele de alături care mai mult îmi dădeau senzaţia că se află la o cinema. Deasemenea au luat şi ele cîte o mapă şi am început a ne informa despre cele ce aveau să se discute. Citind atent am dedus că genericul acestei conferinţe este: „dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie nu poate fi îngrădit”.
Da, interesant titlu. Ma intrigat şi aştept cu nerăbdare să aflu ce scop urmăreşte totuşi această conferinţă. Nici nu termin gîndul că uite şi apare un domn care se prezintă a fi Vasile Spinei preşedintele Centrului „Acces-info”. Dumnealui spune că a venit să ne informeze şi să propage legislaţia naţională, ne reamintşte despre actele internaţionale, şi într-un sfîrşit ne spune că doreşte să ne informeze asupra necesităţii respectării legii cu privire la accesul la oricare informaţii. Cei din jur ne-am concentrat, atît încît nici bomboanele de pe masă nu le-am atins. Mai toarnă din cînd în cînd cineva cîte un pahar de apă şi doar atît. Domnul Spinei a reuşit deci să ţină o bucată de timp acesastă atmosferă încordată. Şi pentru a asigura interactivitatea în discuţie face un joc. Nu prea înţeleg ce doreşte dar totuşii colega mă ajută şi-mi spune că trebuie să ne punem în postura unui funcţionar public şi să răspundem la întrebarea pusă de moderator.
Uite se apropie domnul Spinei şi de noi, ne arată că trebuie să răspundem la întrebarea cu numărul 12 . Ia să vedem:Aşa………. Lacul de acumulare din apropierea satului ar putea inunda şi distruge satul, în caz de ploaie abundentă. Daţi-mi documentele ce cuprind planurile lacului de acumulare.
Da bună întrebare. Ne sfătuim cu colega ce să răspundem… aici cade şi ea pe gînduri dar totuşi ajungem noi la un numitor comun. Cînd vine timpul să dăm răspuns întrebării ne dăm seama că e cam slăbuţ şi ne vin aici în ajutor oaspeţii prezenţi la conferinţă deci ce care au avut de furcă cu astfel de situaţii. Completează răspunsul nostru domnul Eduard Bulgaru- de la centru de plasament p-u minori.
Atfel se întîmplă şi în cazul colegilor mei ei fiind la rîndul lor completaţi cînd de şeful adjunct la direcţia de învăţămînt Răşcani doamna R.Postolache, cînd de preşedintele r.Nisporeni.. înţeleg că totuşi oaspeţi sosiţi de la periferii sunt deacum experimentaţi, ştiu cum să acţioneze în astfel de situaţii, şi cunosc bine legea accesului la informaţie. Interesant oare chiar fac tot aşa cum şi spun.
Ascult mai departe răspunsurile colegilor şi deci înţeleg că totuşi acţiunea de astăzi a Centrului „Acces-info” este justificată p-u că ne-a demonstrat că dreptul la accesul la informaţie este, există. Dar nici nu mă îndoiam că el există de iure, dar de facto cum e…?
Auzind toate răspunsurile şi sfîrşind întîlnirea de astăzi V.Spinei ne invită la o piţa ca recompensă pentru ora ce am aşteptat.
Interesant oare din ce bani a achitat dumnealui pizza?

Şoseţica în şosetele lui Licurici octombrie 24, 2007

Pepi ciorap lung a pornit într-o călătorie pentru a face cunoştinţă cu diferite popoare cu diferiţi copii, pentru a le arăta poveştile zînei ce a creat-o zîna Astrid Lindgren.
A ajuns în sfîrit Pepe în Republica Moldova, este prima oară cînd vizitează această ţară. Pîna a ajunge la noi a vizitase Pepi 88 ţări, unde a văzut culturi diferite, copii diferiţi, şi peste tot a fost primită diferit. A început călătoria prin a face cunoştinţă cu copii din Rusia, a urma apoi China, România, Australia, America Latină a vizitat chiar şi copii din Africa.
În Moldova a adăpostit-o Teatru Naţional Licurici unde a făcut cunoştinţă cu fantoma acestuia. Fantoma desigur s-a pregătit să primească oaspeţi.A găsit spaţiu pentru a aranja cărţile zînei Astrid, a pregătit baloane colorate, concursuri pentru copii, a pus chiar şi un cort pe pînza căruia a plasat fotografii din copilăria zînei, a familiei sale, a copiilor acesteia, înăuntrul cortului a redat o atmosferă a poveştii din care face parte Pepi şoseţica. Fantoma s-a gîndit pînă şi la pernuţele pe care copiii aveau să se aşeze şi să citească cărţi. A pregătit programe pentru copii, lecturi publice. Astfel copii au putut să vizioneze şi desene animate din repertoriul zînei Astrid, iar cei cu imaginaţia mai bogată au putut chiar să scrie poveşti în atelierul literar. Fantoma Licurici a pregătit costume ai eroilor din poveşti pentru copiii ce aveau să vină.
Totul era gata şi iată sosi şi ziua cînd Licurici a putut să facă cunoştinţă copiilor din R.Moldova cu personajul Pepi Ciorap Lung.
Chiar din prima zi au venit copii de la grădiniţe, licee să facă cunoştinţă cu Pepi unii din ei o cunoştiau din cărţi, desene animate, filme. Alţii cunoşteau şprietenii lui Pepi pe Carlson, pe copii din ograda gălăgioasă, pe băeţelul pe nume Mio. A venit s-o cunoască pe Pepi şi Iulian Filip şi chiar Avocatul copiilor de la UNICEF.
O mare surpriză ia făcut lui Pepi tatăl ei din Moldova Spiridon Vangheli. Toţi erau într-o atmosferă foarte pozitivă, bucurie, rîsete de copii şi doar într-o parte stătea un copil mai puţin intuziasmat de această întîlnire de care Pepi se apropiase şi-l întrebă de ce este atît de indiferent faţă de prietenii ei. Băeţelul îi răspunse că el mai bine priveşte desenele animate la televizor că acolo nu se înghesue nimeni şi poate privi în linişte peripeţiile lui Pepi. Un alt băeţel vorbea cu fantoma Licurici şi-i spunea că puţine din poveştile zînei Astrid le cunoaşte dar pe Carlson şi Pepe Şoseţica i-a mai vazut şi într-un film. Într-un colţ stătea supărată o fetiţă şi Pepi apropiindu-se a aflat că aceasta nu cunoaşte poveştile zînei Astrid atunci Şoseţica a hotărît să caute un sponsor pentru a traduce cărţile în limba română şi a face cadou copiilor din Basarabia poveştile zînei care o crease. S-a oferit să facă acest gest Institutul suedez şi au promis că în curînd toţi copii din RM vor putea citi poveştile zînei Astrid Lindgren în limba lor natală în limba română.

Legalizarea eutanasiei octombrie 24, 2007

Deşi momentul e prea tragic, cu neputinţă mi-e să tac. Fac o aluzi la adresa medicilor şi cer scuze celor care nu se incadrează în categoria medicilor care se ocupă de astfel de nelegiuiri pentru un interes material. Deci am o poezioară pentru ei:
Responsabilitatea medicală
Meserie ideală, nu te bate grija, vîntul:
La ei, orişice greşeală
O acoperă pămîntul! (Teodor Maricaru)
Deci după cum a-ţi observat vom discuta despre un cadru aparte al medicinii care este adesea lăsat în umbră din simplă neatenţie sau cu oarecare intenţie. Am ales acest domeniu deoarece m-au afectat unele cadre expuse pe un canal TV ce a atins această temă care m-a făcut să nu ştiu ce să spun şi cum să procedez .
Deci Eutanasia un fapt care de unii este privit a fi o omucidere, un act criminal care n-are argumente pentru a fi justificat. Pe cînd de alţii este privit ca un fapt eroic, o necesitate într-o etapă de disperare a vieţii.Propoziţia-Eu, sunt de părerea că eutanasia ar trebui să fie legalizată . Susţin idea să fie legalizată eutanasia deoarece: nici cel mai ilustru poet, nici chiar Bacovia prin unghiul său de abordare şi expunere plin de răcelă nu a putut reda suferinţa pe care o îndură o persoană aflată la capătul puterilor sale.
Deci eu văd eutanasia ca o variantă de rezervă în caz de necesitate.
Ca să fie mai clară şi justificată alegerea mea am să expun un exemplu care s-a întîmplat acum cîţiva ani în Rusia.
„O persană după un grav accident a fost paralizată şi dependentă de scaunul cu rotile. Dacă ar fi fost doar atît, dar afară de aceasta avea zilnic durerile insuportabile pe care nu le putea stăpîni şi care o făceau să-şi dorească moartea. Persoana ajungea uneori să strige chiar să urle ca un animal de durere. Rudele care locuiau cu ea se chinuiau şi deci ea era ca o povară. A avea o persoană invalidă în casă este foarte greu şi anevoios. Ea necesită o îngrijire, o permanentă atenţie. De la un timp li se urîse viaţa şi celor din jur, dar nu doar viaţa dar şi persoana invalidă. Deci persoana în cauză deacum îşi ruga chiar implora rudele , s-o scape de aceste dureri prin eutanasie. Nimeni nu a vrut, sau nu a putut să o ajute. Îşi blestema viaţa şi existenţa. Toţi rămîneau indiferenţi la chinurile sale. Pînă cînd unul din vecini a vizitat-o de mai multe ori şi examinînd situaţia la nivel profesional (fiind medic), a ajuns concluzia că persoana n-are scăpare şi nu există speranţe pentru supraveţuire deci i-a administrat o doză de medicament după care pacientul a decedat fără dureri.
Cînd acest caz a fost investigat de organele de poliţie vecinul a fost găsit vinovat şi privat de libertate pe un termen de 8 ani, Rusia fiind una din ţările care nu acceptă eutanasia.”
Părerea mea este că nici o persoană care se simte o povară nu va dori să trăiască şi pe lîngă acesta să întunece viaţa celor dragi. Ştiind că nu are scăpare tot va muri şi va fi dată uitării pentru ce să se chinuie pe sine şi pe cei din jurul ei. Mai bine să moară şi să rămînă în amintirea lor ca o persoană care a putut mereu să aibă puteri să se îngrijească decît să-şi amintească ca de un corp nemişcat, un neputincios. Dar şi cu Eminescu sunt deacord in ipostaza cînd spune că „Totul e mărginit, durerea nu…”
În continuare vă v-oi aduce la cunoştinţă faptul cum a fost primită legalizarea eutanasie în alte ţări. Spre exemplu ministrul francez al sănătăţii a propus legalizarea eutanasiei, având în vedere legalizarea cu succes din Olanda, precum şi opinia favorabilă unui asemenea pas demonstrată de mai multe sondaje efectuate în Franţa.
Un sondaj făcut arată că 38% dintre francezi sunt categoric în favoarea eutanasiei, în cazul unor suferinţe insuportabile sau al bolnavilor pe moarte, şi alţi 50% ar permite medicilor să pună capăt vieţii pacienţilor în anumite cazuri. Doar 10% se opun şi doar 2% nu şi-au exprimat opinia, informează agenţia Ifop, care în perioada 12-13 aprilie a chestionat 950 de adulţi.
Belgia a făcut un pas decisiv pe drumul spre acceptarea eutanasiei. Comisia pentru Justiţie şi Probleme Sociale a Senatului a aprobat articolul 3 al unui proiect de lege care indică condiţiile necesare pentru ca medicii să poată să ajute o persoană să îşi ia viaţa, fără a fi urmăriţi penal.
Proiectul de lege specifică faptul că cererea eutanasiei trebuie să fie făcută voluntar, după reflecţie matură, şi fără presiuni externe.
Potrivit proiectului de lege, pacientul trebuie să-şi facă cererea în scris, deşi este posibil să existe un martor care poate înţelege şi comunica voinţa pacientului, dacă acesta nu poate scrie.
Textul oferă posibilitatea retragerii cererii în orice moment, şi pretinde medicului să informeze pacientul asupra posibilităţilor îngrijirii paliative. Olanda a legalizat deja eutanasia.
Recentele sondaje de opinie arată că 86% dintre olandezi sprijină noua legislaţie, ceea ce înseamnă pur şi simplu că parlamentarii au respectat voinţa populară.
Între perioada 7-10 septembrie in Canada, la Toronto, s-a desfasurat o conferinta internationala cu tema “Provocarea in alegere” organizata de sustinatorii dreptului la “eutanasie”.
Robert Raven, organizator si politician Democrat, autorul cartii “Folosind-o pe Terry”, a prezentat strategia mişcării “Dreptul la Moarte”, subliniind că principalul ei adversar este Biserica Catolică.
Eu cred că următorul gînd îmi reprezintă în tocmai părerea într-o astfel de situaţie: ”Decît să trăieşti murind, mai bine să mori trăind”.
Eutanasia cred că ar trebui legalizată ca persoanele care au nevoie adică sunt impuse de starea proastă a sănătaţiişi (fără speranţă de revenire la normal ) să o poată folosi. Desigur prin intermediul medicilor care ar trebui să verifice cît de gravă este situaţia, dacă nu există vre-o soluţie. Deci, examinînd la nivel situaţia văzînd că nu are scăpare persoana să folosească eutanasia. Dar şi aceasta doar în cazul cînd persoana în cauză îşi doreşte acest lucru şi este în stare să judece treaz la cele ce se întîmplă. Totul să fie sub controlul persoanelor împuternicite prin lege, care pot verifica circumstanţa şi confirma necesitatea de folosire. Eu rămîn la idea mea că eutanasia în acest caz este folosită în scop nobil şi nu pentru omucidere .
Da îmi dau bine seama că orice persoană aflată la capătul răbdării sale într-o împrejurare de disperare va dori să scape uşor de viaţă şi va folosi orice mijloc pentru a avea această soluţie. Sau poate fi în contextul cînd o persoană, vrînd să-şi administreze bunurile cuiva ,sau să scape de cineva va căuta mod de a avea acces la această metodă de ai lua viaţa.
În general eutanasia nu este doar administrarea unei soluţii pentru ca o persoană uşor şi fără dureri.
să treacă în nefiinţă. Eutanasia mai este şi faptul cînd o persoană este dependentă de anumite aparate care-i prelungeşte viaţa. Şi deci dezunită de la ele persoana moare. Aceasta este folosită în secţia de reanimare. Deci la noi există eutanasia, dar este numită altfel. Oare nu e tot aceeaşi ? tot persoana moare fără dureri dacă e deconectată de la aparatele care-i prelungesc viaţa .De ce atunci să nu se vorbească deschis despre aceasta ? Dar în acest caz nu se cere permisiunea autorităţilor, spre deosebire de eutanasia pe care o susţin eu. Aici medicul dacă e de părerea că nu mai sunt şanse de a supraveţui pentru pacient îi întrerupe aparatul, şi atît… Oare acest lucru nu e mai grav ?
Ca exemplu poate servi situaţia cu care s-a confruntat acum un an colega noastră Tatiana Robu era în comă şi medicii spuneau că nu sunt şanse să supraveţuiască şi doreau să o deconecteze de la aparate. Norocul ei a fost că a reuşit să învingaă şi să revină din somnul său adînc. Deci ce putem spune în acest caz? Pentru o astfel de situaţie am găsit de cuviinţă să expun o poezioara de Alexandru Donici
„La mormîntul unui doctor”
„Sub astă piatră zace un doctor învăţat, cu moartea lui de moarte pe mulţi el i-a scăpat “
Medicii pot face ca persoana să moară fără a justifica acţiunea lor şi fără a aduce dovezi. Deci eu spun şi repet că eutanasia trebuie legalizată. Astfel vom pune punct incompetenţei medicilor. Argumentul meu este că eutanasia să fie folosită în caz de necesitate, eliberat doar persoanelor împuternicite prin lege prin aducerea probelor, care vor demonstra necesitatea folosirii doar în scop nobil.
„Preţul a trei lucruri este cunoscut de trei oameni: preţul tinereţii îl cunoaşte bătrînul, preţul bogăţiei ce-l nevoiaş, iar preţul sănătăţii îl cunoaşte cel bolnav”
Cred că cel care a spus-o a avut dreptate. Şi pentru încheiere am să expun următoarea poezioară care o dedic celor care au avut de suferi de pe urma acţiunii sau inacţiunii medicilor şi acum servesc ca hrană pentru viermi. Fie-vă ţărîna uşoară…
Şi-n cimitir sunt flori, sunt flori în şir,
Comori de forme mîndre şi culori,
Dar cimitirul nu miroase-a flori,
Ci florile din el a cimitir…(Constantin Rîuleţ)

Corupţia în învăţămîntul superior. octombrie 24, 2007

„În efortul de combatere a minciunii şi ignoranţei, este necesar curajul de a spune adevărul, inteligenţa de a-l recunoaşte, arta de a-l face utilizabil ca pe o armă…”(B.Brecht)
Corupţia este o degradare, o încălcare a normelor morale. Cu părere de rău acest fenomen este tot mai omniprezent în societatea zilei de astăzi. În primul rînd cred că acest fenomen ne încalcă unul din drepturile noastre primordiale -dreptul la cuvînt. Afirm acest fapt deoarece fiecare din noi vede acest lucru şi totodată toţi tac şi nu întreprind nimic.
Vreau să aduc o laudă celor care au făcut reclama cu „Corupţia în învăţămîntul superior” care ne face să vedem cum un profesor ea mită de la un părinte pentru ca fiul acestuia să intre la medicină şi pînă la urmă profesorul suferă un accident ,vine salvarea să-l ea şi cînd se uită mai bine medic este băiatul care ia dat mită. Deci concluzia o trag astfel că cel ce sapă groapa altuia cade singur în ea.
Eu cred că corupţia în învăţămîntul superior nu v-a fi înlăturată niciodată, deoarece: studenţi care nu vor să înveţe au fost, sunt şi vor fi permanent iar părinţi cu bani care-şi vor odraslele în scaune moi tot vor fi deci nu putem înlătura acest fenomen care parazitează şi bîntuie ca o nălucă prin instituţiile superioare de învăţămînt.
Din spusele părinţilor de mică am înţeles că dacă buneii mei aveau să aibă bani , mama nu era să fie o simplă vînzătoare care a terminat colegiul cum era pe atunci pe nota 5 (cea mai mare), ci era să fie şi ea acum un şef mai ştiu eu de care. Deci banul a prevalat tot timpul.
În general corupţia este pretutindeni: şi în parlament şi în medicină şi în troleiibuz chiar (nu vreau să deschid parantezele!) vreau doar să spun că nu doar învăţămîntul este cel mai afectat de acest „parazit”, şi nu trebuie ca toţi profesorii să fie priviţi ca nişte persoane corupte care iau bacşişi , da sunt şi de aceştia am întînit, dar la facultatea la care învăţ nu am văzut aşa ceva şi sper să nu văd, am înţeles că sunt şi persoane care se preţuiesc pe sine şi munca sa.
Deci în tot acest aglomerat de idei pot spune că toţi într-o măsură oarecare ne-am adus aportul la dezvoltarea acestei „infecţii” începînd de la aceea că studentul propune mită şi terminînd cu ceea că profesorul o acceptă.
P.S Dar să nu uităm că salariile profesorilor sunt foarte mici, dar studentul…. de unde mama lui ea banii ăştia? !!!!
P.P.S Fratele siamez al corupţiei de la noi din ţară este cumatrismul (boala noastră naţională).

Există dragoste? octombrie 23, 2007

Bună tuturor celor care au intrat sau v-or intra pe blogul meu. Vă propun să lăsaţi un comentariu, sau o simplă idee la întrebarea următoare:

Există dragoste?

octombrie 16, 2007